Setea de Dumnezeu

                        Am cumpărat cu  doi ani în urma cartea Setea de reîntregire, a  Cristinei Grof,  am pus-o în bibliotecă fără să citesc din ea mai mult decât titlul. Sunt sigură că şi voi aveţi asemenea porniri de a cumpăra câte o carte, pe care o puneţi la păstrare ani de zile. Apoi, într-o zi, vă cade în mână, exact la momentul în care aveaţi nevoie de o informaţie din acea carte.

                  De câteva zile mă tot frământă tristeţea pe care o simt în permanenţă, undeva într-un background al minţii mele. În mod normal, judecând după parametrii umani, nu aş avea nici un motiv să simt această stare. Lucrurile merg ca unse în viaţa mea, chiar trăiesc sentimentul că viaţa mi-a luat-o cumva înainte şi eu alerg să o prind din urmă. Am o stare de sănătate excelentă, sunt într-o formă fizică cum nu am fost nici la 20 de ani, sunt înconjurată de oameni frumoşi, iubitori, sensibili, copiii mei sunt pe o cale sigură de a deveni oameni de nădejde. Energia investită în ei simt că dă roade, au devenit genul acela de oameni pe care, dacă i-aş întâlni întâmplător, i-aş îndrăgi din prima clipă. Asta nu e puţin. Şi totuşi, există acea apăsare pe, care nu reuşeam să o identific.

                Ieri am scos din bibliotecă cartea sus numită şi bummmmm! m-a lovit în moalele capului. Atât de frumos descrie Cristina acest freamăt interior şi l-a botezat „setea de reîntregire”. E golul pe care îl simţim undeva în zona inimii şi, oricât am încerca să-l umplem, reuşim doar temporar, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp. E o tânjire pe care nu reuşim să o definim, o aspiraţie către ceva ce nu reuşim să identificăm. Se manifestă în viaţa fiecăruia, sub o formă sau alta. În cazurile mai simple, ea se traduce sub forma unor aspiraţii cotidiene: să-mi cumpăr o maşină, o casă, să am un job bun, sa am langa mine o femeie frumoasă. În adâncul meu, poate îi invidiez pe aceia care reuşesc să-şi ostoiască setea cu aceste bunuri pământeşti; pentru ei e cel mai simplu. E nivelul cel mai elementar de tânjire - zic eu - cel mai simplu de vieţuit. L-am trăit fiecare dintre noi. Ne-am îndeplinit dorinţe la care am visat, în speranţa că va trece setea. Într-adevăr, trece - dar pentru o scurtă vreme. Apoi reapare cu o intensitate tot mai puternică, te mână din interior, luând uneori forme de dureri şi tristeţi ciudate, ca şi asta pe care o resimt eu, în acest moment. La un nivel mai înalt, există forme mai rafinate, in încercarea de a potoli uscăciunea din gât. Expresia creativităţii, sub toate formele ei. Artiştii o simt în timpul creaţiei - e fiorul ce le străbate corpul, atunci când lasă să curgă prin ei, extazul exprimării creatoare. Consumatorul de artă, atunci când se lasă atins de fiorul artistului. Vindecătorii, când ii dau voie energiei vindecătoare să curgă prin ei. Iubiţii, când se contopesc într-o uniune sacră. Călătorul când porneşte la drum. Savantul, când se aruncă în vâltoarea descoperirii. Din păcate, toate astea sunt trecătoare și reuşesc să umple golul, doar temporar.,

                   Iată cum formulează Cristina, această emoţie, citându-l pe Jung: “Această tânjire intensă şi uneori dureroasă este o sete profundă de întregire, de a ne găsi identitatea spirituală, izvorul de divinitate, setea de Dumnezeu”. E atât de simpl,u dar, în acelaşi timp, atât de complicat. Cum să găseşti, ceva ce nu poţi defini? Cum să găseşti ceva ce doar intuieşti că există, nu ai nici o certitudine a existenţei acestui “ceva”. Îi putem spune pe nume, dar nu-l putem atinge, mirosi, pipăi, auzi cu simţurile din dotare. Iar noi dorim certitudini în viaţa noastră, lucruri pe care le putem identifica cu ajutorul minţii. Am fost învăţaţi, de-a lungul timpului, că Dumnezeu este ceva ce există în afara noastră. Ceva la care putem doar să ne rugăm, să aspirăm, să-i mulţumim eventual, dacă am primit maşina mult visată, să ne prosternăm în faţa lui. E un concept abstract, pe care trebuie sa-l căutam intre zidurile bisericilor. Unii dintre noi  îl acceptăm pentru că aşa am fost invățați, alţii îl negăm pentru că mintea   respinge ceva ce nu are capacitaea să înţeleagă.

                   Citind fraza din carte am reuşit să înţeleg trăirea mea. Un lucru însă nu înţeleg! De ce în unele perioade reuşim să ne menţinem pe linia de plutire, să funcţionăm în parametri acceptabili fără să simţim golul în interior iar în alte perioade el reapare cu o forţă devastatoare, răscolindu-ţi zilele şi nopţile, fiecare secundă a vieţii, fiecare respiraţie. Am reuşit într-un final să înţeleg şi asta. Cu cât mai des guşti din acel sublim al reîntregirii cu atât dorul devine mai aprig. Mi-am amintit de trăirea profundă avută în cu ceva timp în urmă în meditaţia finală la workshopul cu Rune Heivang. Acel moment în care am înţeles neputinţa noastră în a-L găsi pe Dumnezeu. Ea vine din faptul că Îl căutăm în exterior, iar El e acolo, în interiorul nostru. E imposibil sa traim separați de El. A fost momentul în care acest lucru a devenit o certitudine. Nu mai era ceva abstract, nu mai era separat de mine, eram parte din El şi El era parte din mine. Am adus, atunci, cunoaşterea mentală  la nivel de experienţă. “Am simţit” ce înseamnă “reîntregirea”. Îmi doream cu ardoare sa rămân acolo, însă a durat doar câteva minute. Ecoul a mai rămas pentru o perioadă, apoi s-a stins şi el. E în noi această imposibilitate de a păstra “starea”, am fost hărăziţi cu uitarea. În momentul în care s-a stins ecoul, locul lui a fost luat de această tristeţe pe care încerc să o alin cu lucruri pământeşti, cu surogate. Dar astea niciodată nu vor reuşi să mă ridice la nivelul acelei experienţe. După asta tânjesc!

                 Ce e de făcut? În acest moment încă nu ştiu. Eu personal încerc să fac cea ce ştiu cel mai bine: să trăiesc. Să fac surogatele să funcţioneze la un nivel care să mă aducă în posibilitatea de a funcţiona în parametri, să trăiesc viaţa cu toate cele, să tânjesc în continuare după “reîntregire”. Să las jocul cosmic în derulare, să râd să plâng, să iubesc, să alerg, să înot, să pictez, să scriu, să muncesc cu pasiune şi să caut, în continuare,eternitatea. Nu ne naştem, nu murim dar suntem într-o permanentă căutare a întregului pe care l-am pierdut la coborârea în uman. Faptul că mi-am amintit este deja un pas către acel întreg.

                                                                            Vă iubesc